Nedreptate

22 ani. Nu imi imaginam ca este varsta la care ajung sa spun ca viata este nedreapta. Si nu este nedreapta pentru ca sunt mult prea multe lucruri nedorite care se intampla in jurul nostru. Este nedreapta pentru ca intr-un moment in care te opresti din munca si privesti retrospectiv in viata, vezi copii, te vezi jucandu-te in cartier cu ei, te vezi mergand la scoala cu ghiozdanul in spate asteptand pauza mare. Te mai vezi avand emotii la bacalaureat si apoi fiori in momentul in care intri la primele cursuri. Iata-te in oras alaturi de prietenii facuti in facultate, iar acolo esti la examene incercand sa copiezi ceva de la cel din fata...Daca intorci capul la ce te asteapta, vezi o familie, un cuplu care se vede seara cand se intorc de la serviciu. Vezi un copil care plange ca i-a fost dor de parinti si vezi ceasul fixat pentru ora la care te vei trezi sa mergi dimineata la serviciu. Te vezi bandu-ti cafeaua si citind un ziar, ignorand parca plicurile cu facturile intentionat nedesfacute.
Intr-un moment de luciditate, te vezi unde esti acum... intre doua perioade diametral opuse, dar care apartin unei vieti a unui singur om. Si tot ce le desparte este o linie imaginara, trasata de fiecare cand consideram ca este cazul. Implicatiile in schimb sunt capitale. oricat de mult ti-ar fi explicat parintii ce te asteapta, oricat de mult ai fi auzit la cunostinte, ai fi vazut in filme, ajungi sa realizezi ca nu este nici macar comparabil cu ce te asteapta. Si realizezi totodata, ca acum, pe aceasta fasie ingusta intre desert si oaza pe care te afli acum,...acum este momentul in care iti permiti sa risti. Acum ai ocazia sa gresesti si sa tragi invataturi din greseli. Acum, cand drumurile pe care putem merge sunt toate deschise, cand ne putem intoarce usor sa o luam pe alt drum pe care il consideram mai bun sau mai luminat. Acum trebuie sa ne ascultam sentimentele si sa ne urmam visurile, pentru ca in timp, drumurile se inchid... se ingusteaza. Norocul este ca tot in timp, calatoria nu o faci singur... ci alaturi de persoana iubita si copii. Adevarata NEDREPTATE este ca la sfarsitul oricarui drum pe care il alegem ne asteapta... o groapa si un epitaf

Recif

"Blestemata fie seara in care m-am apucat de fumat"... spunea la un moment dat o persoana. Mare adevar. Nu numai pentru ca nu este sanatos, ci si pentru ca devine o depententa. Urata dependenta... la tabiet, la nicotina, la cafeaua care vine la pachet... la tot... Suntem inzestrati cu "liberul arbitru"... cel putin asa sustine scriptura, pentru cei care o citesc. De ce oare alegem totusi varianta care ne aduce tot timpul cele mai multe greutati atasate? De ce nu exista o alegere pe care sa o facem si sa fie pur si simplu buna?!? Trebuie sa existe ceva care sa se intoarca impotriva... precum valurile lovesc un recif situat in mijlocul oceanului. Nu exista sfarsit... Si nici egalitate. O lupta la care inamicul este infinit mai puternic decat cel invadat. Fara posibilitatea unei abatize... La fel este lovit si omul... de alegerile pe care le face sau pur si simplu de persoanele din jur. Cu sau fara motiv, mai mult sau mai putin meritat. Problema este fragilitatea fiecaruia. Valurile nu vor putea distruge niciodata mai mult decat ceea ce este iesit la suprafata apei. Fiecare din noi trebuie sa invatam cat sa ne ridicam reciful in oceanul cotidian pentru ca fiecare din noi sa stim la ce sa ne asteptam. Mai sunt si persoane care prefera sa se scufunde. Sa se scufunde inspre adanc, in haosul intunericului si raceala apei...in liniste. Unde nu sunt multe pericole ...sau deloc. Acolo unde metehnele societatii trec lin pe langa, parca incetinite de maiestria puternicul colos care urca piramidal si ajunge la suprafata de forma unui varf de ac. Si nu este poltronie aceasta scufundare. Dimpotriva. La suprafata este lumina... este clar totul. Nimic nu este secret. In adancuri in schimb.... acolo este adevarata batalie. O batalie care nu ar trebui sa fie purtata de unul singur. Macar un alt recif sa aibe aceeasi baza cu a ta. Au loc schimbari astfel; apa care trece printre devine mai curata... mai pura... datorita sodomilor care prin simpla prezenta gonesc impuritatile apei... Da prefer sa ma afund... cat mai mult...Si da...mi-am gasit si un recif cu care sa imi incep cruciada

Singuratate

Cat de sinistru-i parcul in zorile de zi,

Cand te astept pe-o banca…dar tu nu stii sa vii

Cand umbra-ncetosata incepe a se pierde…

Nici raza lampadarului nu pare ca ma vede.

Dansul perfid de frunze ce-alearga imprejur

Ma-nchide intr-o lume ce n-am vazut demult

In care umbra mea cea neagra… templu de neatins

Zdrobeste orice lacat… priviri de jad incins

In dansul cel haotic al frunzelor uscate

Intra si a mea umbra… sa le cuprinda toate

Pentru-o secunda numai un gand mi-a incoltit

Sa fiu eu oare umbra?!?…Sau ce am devenit?!?

Nu mai imi simt nici corpul, nu0mi amintesc nici chipul

Cred ca si amintirea mea va disparea cu timpul

Si inghetat in suflet ridic privirea-n cer

Nu am nici o idee… nu stiu ce pot sa cer

Time...

The first sunshine of the day…… Alone in the park. There is no one else anywhere around you. And even if it was you wouldn’t notice. You’re hypnotized by the leaves in their chaotic dance…. You fell the wind in your hair, it tickles you….But you don’t feel that either. you are watching the leaves…. how come the wind doesn’t tear them apart? why is it so simple for someone to tear someone else apart so easily, with a simple word, or by not saying a word, but the wind, as wild as it can be, seems to play with the leaves, like in a mystic dance. You watch them go up in the air, and then come back down…..in a perfect spiral. Could you do that ?!? Could you fly so high every time you are happy? could you touch the clouds and feel like there is only you in the whole world?!? What made you so happy? Was it that hot coup of coffee you drunk this morning?!? or that person who was similing at you on the bus….you don’t know, you don’t even care…

Ultima tigara

Cand ai mai luat un fum din ultima tigara

Si te-ai gandit pierdut…a mai trecut o seara,

Doar luna vesnic alba incearca sa iti piarda

Dezordinea din minte in…Ultima Tigara.

Si nici chiar universul nu pare sa te miste

Nici vantul slab al noptii nu poate sa te piste

Esti mult prea captivat de ea… bizara noapte,

Vrei sa-ti vorbeasca umbra dar sa-ti vorbeasca-n soapte

Cand oare vei avea un petic intr-o oaza?

Cand nu vei mai avea nevoie nici de paza?

Cand va veni eternul la tine sa te ceara?

Cand vei mai lua un fum din Ultima Tigara?

(Dar vai ce scurt-a fost cea Ultima Tigara!)

Dezmintire

i totul se va pierde intr-o singura clipire,

Nimic nu mai conteaza acum la despartire,

Si tot ce-a existat se ve topi in ploaie

Cand ganduri vor zbura din inima siroaie.

Tacerea ce a fost de fiecare data,

Se va asterne iar…dar alba si curata,

Fara de porti si ziduri ce vor s-o inconjoare,

Fara o nepasare ce stii cat de mult doare.

Si doar sunetul ploii va va lega cumva,

Cand stai si-auzi cum stropi lovesc ferestra ta,

Si te gandesti cu dor c-ai vrea sa ii vorbesti,

Sa-i spui ce te apasa, sa-ncerci sa te gasesti.

Nu poti sa fii deschis cand altii nu te-accepta,

Nu poti sa mergi pe drum cand nimeni nu te-asteapta,

Vrei doar un singur lucru… un simplu amanunt,

Sa stii ca nu faci umbra-n desert pe-acest pamant.

Epitaf

Si iata c-a sosit si clipa despartirii,

Simt cum ma-nabus in valul neclintirii,

Ganduri, sentimente imi ies incet din minte,

Si mii si mii de voci incearca sa ma-ncante.

O! Cat de mult as vrea o mana sa m-ajute,

Sa nu simt ca ma sting ca niste frunze ude,

Sa mai alerg din nou pe-o raza de lumina,

Sa nu fiu ultimul actor ramas dupa cortina.

Sa ma mai plimb agale printre copaci in parc,

Sa mai inot in mare cu soarele in larg,

Sa se topeasca vantul ca timpu-n parul meu,

Sa vad cum ploaia bate la geamul meu mereu.

Sa mai tresar ca spicul din lanul aurit,

Cand stiu ca dimineata sunt doar al tau zenit,

Sa fiu o simpla nota din tot acel cvartet,

Dar sa fiu eu nota ce este in antet.

Totul in jurul meu…incepe…se destrama,

Nu mai aud nimic… doar sunete de goarna,

Nu mai exista zi, e doar eterna noapte,

Si e ecou pe camp… in jurul meu doar moarte.

Si ploaia de la geam s-a transformat in piatra,

Vantul ca un demon, ma rupe, ma destrama,

Safirul pur al apei devine-acum noroi,

In parcuri numai cruci, pe banci numai moroi.

Si teatrul s-a distrus si zace in ruina,

Si nu mai vad nimic si nu-i deloc lumina,

Si simt cum putrezesc ca niste frunze ude…

Vai! Unde-i mana ce sper sa ma ajute?

Si vocile-au tacut nu mai aud vreun sunet,

Ganduri, sentimente s-au prefacut in vuiet,

Ma adancesc incet in valul neclintirii,

Parc-a durat un secol secunda despartirii.

Resemnare

Si iar ma regasesc descult

Privind la usa dintr-un colt

Si-astept pe clanta sa apesi,

si-astept in casa sa pasesti.

Dar tu nu intri. Ma intreb…

De ce nu suntem un intreg,

Sa ne-ntelegem din priviri,

Dar stiu… noi suntem doua firi.

Noi nu vom putea nicicand

Sa impartim acelasi gand,

Sa ne-ntelegem din priviri,

…Pentru ca suntem doua firi.

De ce e oare atat de greu

Sa vezi ca mai exist si eu,

sa te mai uiti si-n ochii mei,

Sa vezi cat pot fi ei de grei.

Dar poate ca nici eu nu pot,

In suflet sa-ti gasesc un loc,

Sa te ascult cand vorbesti

Sa fiu atent la ce-ti doresti.

Solitudine

Azi mai mult ca niciodata

Ma simt o umbra-ntunecata

In jurul meu nu e nimic

Din ce in ce ma fac mai mic.

Si dau cu mana-n intuneric,

Gasesc doar haosul isteric

Gandirea incet-incet se-neaca,

Si-usor corpul mi se-apleaca.

Zgomote ma inconjoara…

Urechile-ncep sa ma doara

Nu disting vreun sunet clar,

Totul este un calvar.

Sufletul meu nu mai poate…

Vede ca nu va razbate,

Si simt cum ma paraseste…

Frigu-n mine incolteste

Ghemuit, plangand, strigand,

Soarta neagra blestemand,

Ca-ntr-un vis oripilant,

Stau suspendat in neant.

Si ma intreb daca cumva

Nu mai este cineva

Care ca si mine-acum

A ajuns la cap de drum…

Si cu ochii larg deschisi

Si cu pumnii strans inchisi,

Din plinul plamanilor

Tip disperat “AJUTOR”

Si raman inmarmurit…

Nu se aude nimic

Si cu gandul ingrozit….

Realizez ca am murit!

Paradox

De ce tot timpul trebuie sa facem aceleasi lucruri? Nu ca ar fi neaparat o problema ca trebuie sa facem aceleasi lucruri. Problema este ca mai mult de jumatate din ele nu ne face placere sa le facem. Si atunci de ce le facem? Oare pentru ca le fac si ceilalti? Oare din cauza unui mic complex de inferioritate care sta ascuns in fiecare din noi si care ne spune ca trebuie sa facem si noi cursul acela de pictura doar pentru ca l-a facut vecinul si acum este director general la o banca? Pana la urma ce legatura are banca cu pictura? NICI UNA! exact. Cum nu se poate spune ca exista o legatura clara intre oameni. Dar totusi cautat sa fim cat mai asemanatori. Nu… nu toti… Si nu sa fim asemanatori. Desi in timpul zilei, pe o strada aglomerata, din toate persoanele care trec, nu se stie daca se fac remarcate si prin ce anuma macar 10 din ele. O coafura ciudata, niste ochelari de soare prea mari, machiaj prea strident, haine prea gay sau orice altceva. Rar… foarte rar, o persoane se face remarcata prin expresia fetei, printr-o grimasa sau printr-un gest. Si totusi fiecare din noi asta cautam. Pe cineva care sa semene cat mai mult cu noi. Fie ca este de acelasi sex, sau de sex opus, fie ca il/o cautam pentru a ne fi prieten/a sau iubit/a, cautam persoane in care sa ne regasim cat mai mult. Cu adevarat Norocoase sunt persoanele ce reusesc sa-si gaseasca acea persoana. Problema apare totusi si atunci cand ai gasit o astfel de persoana. Amandoi sunteti constienti ca va asemanati foarte mult. Si totusi ceva tine o bariera intre voi. Si nu stii ce anume. Incerci sa te gandesti daca din cauza ta. Posibil… toti facem greseli, nu? Dar de ce nu iti spune? De ce nu te anunta sa stii cu ce ai gresit? Sa stii cum anume poti incerca sa repari ce ai facut? Dar atunci cand intervine indiferenta… atunci este grav. Si nu ar fi problema asa de mare daca ai stii ca intr-adevar asta isi doreste. Dar ceea ce nu poti intelege este de ce cand sunteti voi doi… este perfect, va completati si va intelegeti perfect, iar atunci cand apare cineva, parca uita de tine. Parca ii este rusine cu tine. Esti ca un tocilar din filmele americane cu care toata lumea se intelege bine in particular, dar in public toti trec pe langa tine. si nu ti-ar parea rau daca ai stii ca nu poate fi altfel sau ca este vina ta… Dar asta este viata… Te vei obisnui ca atunci cand iesiti mai mult pe terasa sa vorbiti cu oricine altcineva decat cu respectiva persoana… Pentru ca se pare ca restul nu au problema… Bizar…. Paradoxal.

Autoportret

Fiecare persoana este unica in felul ei, nu? Oare!?! Cred ca fiecare din noi avem cel putin anumite puncte in comun. Fiecare om este mult prea complex pentru a exista cineva care sa nu se regaseasca chiar si in cel mai diferit om fata de el insusi. Chiar si persoanele superficiale, sau care vor sa fie superficiale. Tot ascund ceva, tocmai acel ceva pe care nu il vor ca ceilalti sa il afle, care ii fac sa se asemene cu alte persoane. Personal, nu am nimic de ascuns… Numai gandurile si impresiile celorlalti asupra carora nu am eu autoritate. Sunt visator: visez la dragostea perfecta si la prietenia perfecta. Doua lucruri care nu se pot intersecta. Visez la a acea dragoste in care sa nu conteze nimic… unde suntem, cu cine, cand si cat. Atat timp cat suntem noi doi. Visez la acea dragoste care sa nu fie bazata pe materilism… ci pe persoana. Complicat, stiu… este greu de gasit asa ceva. Totusi prietenia perfecta nu este greu de gasit… Cineva care sa te inteleaga din priviri. Sa iti citeasca gandurile, sa stie ce iti doresti sau ce gandesti. Sa fie mandru ca ii esti prieten asa cum te mandresti si tu. Sa stie cand ai nevoie de cineva cu care sa vorbesti si sa stie cand ai nevoie de atat de mult zgomot incat sa nu mai auzi nimic in jur. Sa stii ca il poti suna la orice ora si ca iti raspunde nu pentru ca ii suna telefonul si vrea sa nu il mai auda, nici sa nu iti raspunda ca trebuie pentru ca ii esti prieten, ci sa iti raspunda pentru ca vrea. Sa fie langa tine cand esti abatut, dar cu adevarat nu cu un banal “ai patit ceva” cand mai sunt persoane de fata. Sa simta ca nu mai are nevoie de alti prieteni atunci cand esti cu el… pentru ca stii ca asa ar trebui. Prietenul cel mai bun sa stie mai multe despre tine decat tu despre el, asa cum a spus chiar el candva… Sa isi dea seama cand ai nevoie sa fi bagat in seama cand sunteti mai multi la o terasa, sa stie cam ce iti convine si ce nu. Intr-adevar, este o responsabilitate mare. Dar si rasplata este pe masura… Sentimentul pe care il ai stiind ca oricand poti suna pe cineva care nu va fi deranjat de telefon ci din contra, bucuros este unic… Eu stiu… i used to feel it.

Evadare

Mai devreme sau mai tarziu toata lumea simte nevoia sa evadeze… Problema apare in momentul in care nu avem unde. Fie ca nu stim exact de ce fugim si avem doar sentimentul de gol, fie ca ne-am certat cu cineva important, avem unele momente in care am dori sa devenim invizibili, sa nu mai stie nimeni numarul nostru de telefon, sa nu mai stie nimeni adresa…sa devenim niste umbre pe care nu le-ar recunoaste nimeni daca le-ar vedea, sau si mai bine, nu ar acorda nici o importanta. Si cand nu avem ce face?!? Cand nu avem unde fugi, pentru nu avem unde sau pentru ca suntem obligati sa dam ochii in fiecare zi cu colega de serviciu din cauza careia suferim, sau colegul de facultate despre care stii ca iar o sa vorbesca aiurea…?!? Ce se intampla atunci? Oricat de mult ti-ai dosri ca totul sa treaca cat mai repede si mai neobservat stii foarte bine ca nu o sa fie asa. Ai vorbi cu cineva… Da… o idee buna, dar cu cine?!? Stii ca nu poti sa vorbesti cu prietenii pentru ca nu au timp pentru tine, sau daca au timp, e probabil sa nu te inteleaga… iar sa fii judecat, iar sa primesti reprosuri… De ce nimeni nu mai asculta? Parca toata lumea se grabeste atat de tare, incat au uitat sa fie oameni… au uitat ca uneori raspunsul “NIMIC” la intrebarea “CE-AI PATIT?” cere o a doua intrebare “SIGUR?” In aceste conditii, cum ai putea impartasi of-urile cu cineva care nu este dispus cu adevarat sa te ajute?! Cum ai putea sa vorbesti cu cineva care nu ar sta sa te asculte in adevaratul sens al cuvantului? Cu cineva pe care l-ai vedea ca se uita la ceas in asteptarea unui moment si motiv propice pentru a se vedea nevazut?!? Preferi atunci sa mergi acasa… sa asculti muzica preferata si sa stai in pat, pe intuneric… si vin si rezolvarile la probleme… sau prietenii, pentru ca daca avem prieteni, ne simt starile, indiferent ca sunt de tristete, melancolie, nebunie sau bucurie.