Epitaf

Si iata c-a sosit si clipa despartirii,

Simt cum ma-nabus in valul neclintirii,

Ganduri, sentimente imi ies incet din minte,

Si mii si mii de voci incearca sa ma-ncante.

O! Cat de mult as vrea o mana sa m-ajute,

Sa nu simt ca ma sting ca niste frunze ude,

Sa mai alerg din nou pe-o raza de lumina,

Sa nu fiu ultimul actor ramas dupa cortina.

Sa ma mai plimb agale printre copaci in parc,

Sa mai inot in mare cu soarele in larg,

Sa se topeasca vantul ca timpu-n parul meu,

Sa vad cum ploaia bate la geamul meu mereu.

Sa mai tresar ca spicul din lanul aurit,

Cand stiu ca dimineata sunt doar al tau zenit,

Sa fiu o simpla nota din tot acel cvartet,

Dar sa fiu eu nota ce este in antet.

Totul in jurul meu…incepe…se destrama,

Nu mai aud nimic… doar sunete de goarna,

Nu mai exista zi, e doar eterna noapte,

Si e ecou pe camp… in jurul meu doar moarte.

Si ploaia de la geam s-a transformat in piatra,

Vantul ca un demon, ma rupe, ma destrama,

Safirul pur al apei devine-acum noroi,

In parcuri numai cruci, pe banci numai moroi.

Si teatrul s-a distrus si zace in ruina,

Si nu mai vad nimic si nu-i deloc lumina,

Si simt cum putrezesc ca niste frunze ude…

Vai! Unde-i mana ce sper sa ma ajute?

Si vocile-au tacut nu mai aud vreun sunet,

Ganduri, sentimente s-au prefacut in vuiet,

Ma adancesc incet in valul neclintirii,

Parc-a durat un secol secunda despartirii.