Un minut... o camera goala...un bec stins...un scaun gol. Te asezi in tacerea sepulcrala pe scaun si meditezi. Contemplezi la lucrurile care se intampla in jurul tau. La femeia care era sa piarda astazi autobuzul in statie, la cum nu ai putut sa nu zambesti cand a cazut baiatul cu bicicleta. Te intrebi daca lumea mai este atenta la ce se intampla in jurul ei, sau am devenit niste pseudoblesii fuziforme care ne miscam necontrolat in oceanul de ciment din oras. Cati din cei care sunt pe strada intr-o zi au probleme, si cati pot spune ca sunt fericiti? Te gandesti apoi cat de fericit esti tu... Se poate si mai bine . Intotdeauna se poate. Daca oamenii nu ar fi un paradox, ar fi mai usor, mai bine. Dar cand sesizezi diferenta intre privire si glas, intre gest si ton, nu poti sa nu te gandesti de ce nu suntem mai sinceri unii cu altii, de ce evitam sa dam raspunsuri sau sa punem intrebari. Probabil este firea fiecaruia sa incercam sa ne protejam, sa ne adaptam maniheismului. Problema intervine in momentul in care ne dam seama ca simturile ne joaca feste, realitatea este transformata si devine difuza, ideile inceteaza sa mai treaca prin filtrul ratiunii. Apoi in minte iti vin prietenii; iti scapa un zambet. Mereu aproape cand ai nevoie. Ai uneori impresia ca stiu ce e mai bine pentru tine decat stii tu... Si acel sentiment te face...fericit. Si iti dai seama... nu poti fi mai fericit decat acum... In definitiv, un citat apocrif spune "Drumul spre iad e pavat cu intentii bune"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu