Rezumat

Cum ar fi daca am putea rezuma o intreaga relatie pe care o avem cu cineva, un cumul de trairi si sentimente care ne leaga, un amalgam de amintiri si o epopee de intamplari intr-un cuvant? Oare s-ar putea? S-ar putea gasi un cuvant care sa exprime ceea ce simtim cand vine vorba de celalalt? Oricat de mult ne-am chinui sa pecetluim un moment probabil ca nu am reusi suficient de bine. Sunt acele momente in care am simtit ca timpul trece mult prea repede pentru ca ne simtim extraordinar chiar daca nu discutam ceva anume sau ceva important si sunt acele momente in care avem impresia ca suntem lasati in voia sortii, de izbanda, in care ne simtim dezamagiti sau tradati. Raman deopotriva in amintire. Fie ca ne trezesc un zambet sau provoaca un oftat, ni le amintim. Poate ca acele clipe in care am simtit ca putem apela unul la altul fara cea mai mica urma de indoiala, sau de retinere in care ne gandeam ca deranjam. Trecatoare... amintiri, impasuri pe care le-am avut dar pe care le-am infruntat si trecut...impreuna. Impreuna... ar putea fi un cuvant potrivit pentru trairile efemere apuse si prezente. Dar pentru viitor? Un cuvant care sa desemneze deopotriva vremurile ofilite si cele care abia incoltesc cu fiecare rasarit de soare? Eternitate... termenul perfect. Un cuvant cu un termen atat de larg si totusi atat de vag incat numai traindu-l in adevaratul sens al cuvantului il putem intelege. O vorba care cuprinde orice alta unitate de timp intre inceput si sfarsit. Si un punct in care, cum o clepsidra nu poate exista fara cele doua, noi nu am putea exista unul fara celalalt.

Dedidacat, cu ocazia a doi ani de la un mesaj memorabil, unei persoane care m-a schimbat in bine in decursul timpului.

Introspectie

Un minut... o camera goala...un bec stins...un scaun gol. Te asezi in tacerea sepulcrala pe scaun si meditezi. Contemplezi la lucrurile care se intampla in jurul tau. La femeia care era sa piarda astazi autobuzul in statie, la cum nu ai putut sa nu zambesti cand a cazut baiatul cu bicicleta. Te intrebi daca lumea mai este atenta la ce se intampla in jurul ei, sau am devenit niste pseudoblesii fuziforme care ne miscam necontrolat in oceanul de ciment din oras. Cati din cei care sunt pe strada intr-o zi au probleme, si cati pot spune ca sunt fericiti? Te gandesti apoi cat de fericit esti tu... Se poate si mai bine . Intotdeauna se poate. Daca oamenii nu ar fi un paradox, ar fi mai usor, mai bine. Dar cand sesizezi diferenta intre privire si glas, intre gest si ton, nu poti sa nu te gandesti de ce nu suntem mai sinceri unii cu altii, de ce evitam sa dam raspunsuri sau sa punem intrebari. Probabil este firea fiecaruia sa incercam sa ne protejam, sa ne adaptam maniheismului. Problema intervine in momentul in care ne dam seama ca simturile ne joaca feste, realitatea este transformata si devine difuza, ideile inceteaza sa mai treaca prin filtrul ratiunii. Apoi in minte iti vin prietenii; iti scapa un zambet. Mereu aproape cand ai nevoie. Ai uneori impresia ca stiu ce e mai bine pentru tine decat stii tu... Si acel sentiment te face...fericit. Si iti dai seama... nu poti fi mai fericit decat acum... In definitiv, un citat apocrif spune "Drumul spre iad e pavat cu intentii bune"